Nedumeriri amânate

 Rândurile de mai jos le-am scris cândva in iunie anul acesta. Nu le-am postat fiindca mi s-au părut scrise sub imperiul unei emoţii/frustrări de moment. Dar acum, la recitire, îmi dau seama că poate unul din rosturile acestui blog ar fi să dea glas tocmai acelor observaţii, sentimente, frustrări care nu-şi au locul în/ies din cadrele seci impuse de cercetarea academică. Şi mă întreb oare nu ar fi mai igienic, mai sănătos, să împărtăşim aceste gânduri, atitudini, emoţii, reacţii cu colegii şi studenţii noştri cu care, cot la cot, vrem să aflăm soluţii pentru ieşirea din preaîncremenitul proiect al sistemului de educaţie românesc? Soluţia cea mai la îndemână (?), cred, este angajarea pasionată în proiectul personal -angajarea necondiţionată într-un sistem de valori împărtăşit cu cei ce cred în deschidere ca un gest altruist...fie că e vorba de opţiunile existenţiale, de carieră sau profesionale!

Nedumeriri am zis? A fost primul cuvânt care a ţâşnit pe când încercam să îmi potolesc neliniştea referitoare la - un oftat se strecoară, poate un neaoş "Doamne, iartă-mă!" - la "starea studentului român" în preajma sesiunii...

Să fie doar mirare şi/sau încurcătură? Sau semnul unei adevărate angoase construite de-e lungul săptămânilor de peste semestru, de peste ani... E oare profesionist să ai angoase (şi să le mai faci şi publice!) referitoare la tinerii pe care îi vezi (sau mai degrabă nu) la clasă cu figuri acoperite de un strat fin de teamă, speriaţi de nou, înfricoşaţi de a-şi trăi viaţa, purtători ai spaimelor reziduale ale părinţilor?


Se cade oare sau e doar hilar ca un dascăl să se gândească la studenţii lui cu îngrijorare, părinteşte, iar reacţia să fie doar un val de tăcere, indiferenţă asurzitoare?


Aceste panseuri/ puseuri emoţionale fac ele parte din recuzita unui profesionist sau sunt slăbiciuni nepermise: la urma urmei dascălul, în viziunea de secol 19 a studentului român trebuie să fie o autoritate, un zbir, sau, mă rog, cineva care să-l ia de mână si să-l ducă, ca pe un nevăzător pe "căile ştiinţei", să-i ierte de 77 ori câte 77 prostia, lenea, ignoranţa, nedorinţa de a învăţa, să-i dea faimoasele "cunoştinţe" rumegate gata, ce mai, să pună etichete, să-i sufoce creativitatea cu acele cuminţi şi de-a gata reţete ale fericirii...


Nedumeriri am zis? Sau poate mânia că s-ar putea ca aceia, puţini şi aleşi, pe care îi întâlneşte la clasă şi pe coridoare şi cu care poate vorbi ca şi cu vechi prieteni, să rămână prizonierii celorlalţi 90% care vor alcătui majoritatea de mâine? Majoritatea care se teme să trăiască, care e înfricoşată de nou, care se crede atot/atoateştiutoare... majoritatea care e victima fricii perpetuate peste decade, care perpetuează frica moştenită de la părinţi, otrava, neputinţa de a schimba.


Nedumeriri...şi totuşi, aceia zece la sută merită tot efortul, toată bucuria de a împărtăşi, de a învăţa împreună!...